Libertate...sau....viaţă...

    Eram doar un suflet nevinovat când am început să gândesc,când am început să visez că pot să devin ceva în lumea asta ce câteodată stă să cadă pe oamenii care îşi câştigă pâinea cinstit....La început erau zile mult prea frumoase,am trăit şi am copilărit ca un copil fericit ce eram, însă în timp din partea visătoare se stingeau lumânări una după alta, şi priveam asta dintr-un colţ al vieţii cu durere în piept, însă cugetam şi tot priveam cum flacăra se stingea încet încet, iar apoi dispărea cu totul ca şi cum  nici nu ar fi existat...dar ştiam că există, şi ştiam că vine ceva nou, însă nu înţelegeam momentul, nu înţelegeam de ce se sting lumânările care erau aşezate aşa de frumos, iar una era mai înaltă ca alta, toate stăteau aprinse iar cu fiecare sfârşit de an se stingea câte una cu o rafală de vânt puternic, deşi încercam să opresc asta nu reuşeam cu nimic, deşi plângeam crâncen după acea lumânare, nimeni nu mă băga în seamă, nimănui nu îi păsa de viaţa mea.Primeam răspunsuri de la cei din jur că lumânările care se sting nu pot fi recuperate, că trebuie să muncesc şi să mă bucur pentru timpul care trece, ca o să ajung să plâng mult mai puternic după un timp...însă parcă nu înţelegeam deşi viaţa o trăiam fericit alături de cei care eram, cu cât înaintam în vârstă...

     Realitatea devenea din ce în ce mai crâncenă, din micile ploi de vară, au venit zăpezi puternice şi era din ce în ce mai frig...însă mă ridicam şi continuam....dar priveam încet cum lumânările tot se sting şi cum timpul e din ce în ce mai preţios, că oamenii de lângă mine sunt din ce în ce mai greu de înţeles, că viaţa nu se opreşte la prima durere a mea...şi cu cât treceam pârâie şi dealuri...cu atât treceau şi anii şi o parte din lumânări se stingeau...dar nu mă opream..şi am ajuns să urc munţi şi să trec ape adânci...pentru că mereu o să trebuiască să trec prin munţi...să urc pante abrupte...dar trebuie să rămân încrezător...să lupt pentru mine şi familia mea...pentru că ce e preţios în viaţă e lumea care merită, sufletele care plâng şi râd la suspinul tău precum şi timpul care merită trăit la maxim...pentru că dacă nu tu...atunci cine?

    Lumânările s-au stins cu anii, eu am cugetat, tu m-ai urmat, iar el...el zâmbeşte pentru că urmează în vise de nebănuit..

    Nu uita să trăieşti, să zâmbeşti, să iubeşti..pentru că timpul nu se opreşte la tine, trece şi trage un semnal de alarmă că de mâine e o nouă zi...o nouă zi spre sfârşitul vieţii tale...Profită pentru că sunt lângă tine, trecem împreună prin parfumul şi sudoarea anilor de vis...