Drum de toamna..

       Ti-am dat mana si mai pierdut printre degetele subtiri ale tale,ti-am dat inima si mai pierdut prin durerea neagra care curgea pe marginea ei,ti-am dat sufletul si era indurerat si strasnic visator,insa a fugit printre vise si ai piedut....stam pe marginea unui clar de luna,insa visam separat si muncim impreuna pentru a indeplinii cerinte vesnice...am mutat o stea...o vezi?...zimi te rog...o vezi?...nu o vezi...inteleg...am visat ploaia care curge in viata noastra....ai visat si tu?...zimi te rog...ai visat?...inteleg..nu ai visat...dar pe mine ma vezi?vezi ca sunt in spatele tau si plang,rad,zambesc,ma zbat....

      E dimineata,si visez printre frunzele reci de toamna,dau incet cu piciorul prin ele,iar fosnetul simplu si zburdalnic imi da senzatia de viitor,imi da senzatia de vise care se pot implinii,insa copacii care pana ieri erau verzi...azi inchid vise prin culoarea cenusie, care parca astazi se termina tot, ca lumea din jur ne inchide intr-un univers al uitarii..inchid ochii,gandesc lent si imi doresc sa deschid ochii sa pot visa...

         Deschid ochii incet,cu ploapele tremurande, si privesc in jur...nu e nimeni pe drum...numai eu si natura din jurul meu...pot sa visez...ating usor pamantul cu talpile de caucic, iar in urma mea raman urmele lor, in speranta ca o sa ma cauti si o sa imi urmezi calea, ca o sa speri langa mine ca totu va fi bine...pasesc, iar din ochii obositi cad lacrimi care ard frunzele,iar focul imi inconjoara universul si il incalzeste cu speranta,ascund durerea printre frunze si ma joc cu ea,ating frunzele cu podu palmei si zambesc....

         Sunt doar vise,doar sperante,doar opinii...dar cred in cantecul frunzelor si in dragostea pentru tine.. ma inalt catre cer...iar focul puternic al lacrimilor mele il vei simti si tu...cand vei pasi pe urmele mele,prin frunzele reci ale toamnei...

Lunca timpului....

 Ce trista e viata..ce scurte sunt clipele...ce minuni iti arata universul...oare eu sunt cel care simte?oare eu sunt cel care traieste minuni?sau doar clipe dureroase? Traim in timp,iubim in momente, visam in viitor, speram in iluzii, creem bunuri, murim in locul de unde ne-am nascut..in pamantul rece sub nucul care imbatraneste odata cu anii...tresarim si uitam sa traim,astazi este mai bine ca ieri?sau ieri a fost mai bine ca azi?si apoi in interval rapid vine intrebarea dc?dc?dc?

Traim prin vise,insa dam deoparte realitatea cruda, nu ne gandim ca e bine sa fim noi, nu ne gandim de ce noi avem suflet...de ce animalele nu pot sa glasuiasca in ritm cursiv ca noi?

Prin scripturi vechi puse sub plapuma groasa a bunicilor exista sute de cuvinte,iar eu mai demult nu le intelegeam,nu stiam ce reprezinta,de ce acolo in cartea verde cu o coperta groasa de carton,era scris ca viata e rotunda,ca minunile se intampla la fiecare pas,si de asta e bine sa bei cafeaua in timp ce mergi,poate ca o minune ti se va intampla in momentul ala(si nu minunea de a varsa cafeaua pe tine)...Globul este rotund,precum si viata omului,ne nastem prin minune Dumnezeiasca,pasim in viata cu bune si rele pentru a cladi un viitor, iar cand ajungi in timpul sacru sa iti dai seama ca l-ai cladit, calci pe brusturi iar durerea este atat de mare cand simti, ca din lumanarea vietii, iti mai ramane doar scrumul si frunzele tacute a anilor.

Dar visez,astazi visez,am deschis ochii si am intins palma uscata pe geam, in palma mea se scurg lacrimi, si simt ca nu sunt de durere, singura durere este ca oamenii traiesc prin pacate, insa simt ca astazi sunt norocos, astazi am primit putere sa lupt si sa zbier pe culmi inalte, sa rostesc cuvinte care pot sa le auda o lume intreaga....pe roua dulce, prin racoarea strasnica a diminetii, cu obrajii involburati, si cu viata in spate, am pornit spre a atinge bucuria care azi dainuie in sufletul meu....pasesc plienic lin si cladesc un drum provizoriu, privesc in jur, observ detalii, ma opresc in medii propice sufletului meu,astern versuri peste lumea grabita...

Uit de timp,privesc in viitor,astern idei si vise peste linia continua care o pasesc...ajung pe nisipul umed unde imi trag sufletul si imi incarc puterile prin odihna,langa trupul meu se aseaza un suflet asemanator,dar cu o putere de convingere mai mare...oare dc tocmai aici?cand este atata spatiu in acest mediu...am tras aer adanc si am intrebat rastit...Dc?...iar ea..cu un zambet superb...mi-a raspuns usor...”Pentru ca aici imi este locul”

Am cladit impreuna in acea zi, fara sa ne dam cum timpul trece, vise ,idei, perceptii,.......iar timpul...timpul...timpul a fost prea dulce pentru a uita de el, iar viata ne poarta pe culmi care nu se termina decat atunci cand am zis stop...eu nu.eu nu...nu eu zic stop...ci sunetul rasuna din departari cand viata,a atins punctul critic,iar franele sunt terminate la maxim...

Traim in timp,iubim in timp,visam in timp....deci noi suntem timpul,nu timpul ne reprezinta pe noi...by me

In urma pasilor necunoscuti....

Prin vise, creem drumuri, prin pasi lasam franturi din vise pe marginea prapastiei, insa viata ne poarta pe creste nemarginite...am inchis ochii pe un drum care il cunosteam, insa oamenii imi erau greu de descris, poate ca erau parti din visele mele, poate ca doreau sa ma cunoasca, insa eu stateam la departare in speranta ca voi atinge niste concluzii substantiale...am visat la tine superb suflet necunoscut, insa viata nu ne-a dat sansa sa fim fata in fata, ne-a lasat sa fim doar niste pusnici in viziuni diferite si sa ne intersectam pe cai partial egale ale tehnologiei...timpul a lasat ca discutiile sa continuie intr-un mod inadecvat, dar cert...purtam valul de matase pe culmi infinite in contradictia cuvintelor slefuite cu sarm si liniste interioara, insa din partea laterala la vietii, a mai batut si vant, nu puternic, dar destul incat sa duca discutiile spre o contradictie si spre discutii arzatoare...am crezut in timp, am atins sperante si am luptat cu tehnologia..insa printre cuvinte stricte a existat si cuvantul „candva”, care reprezenta timpul cand privirea sincera va patrunde in ochii tai, iar timpul se opreste pentru a discuta lucrurile greu stabilite prin tehnologie...

In privirea necunoscuta din fata mea, erai tu, insa lipseau cuvintele, lipseau cele de inceput, care trebuiau sa existe in momentul de inceput, dar cuvintele curgeau cu sinceritate si am distrus tehnologia prin priviri directe si perceptii aruncate intr-un larg necunoscut...insa timpul era asa de scurt, iar cuvintele curgeau siroaie pana la tine..

Se aude ceasul cu batai nemarginite, iar sunetul lui parca imi despica urechile in 2, te-am privit si m-am ridicat cu speranta ca discutiile vor continua in medii propice pentru 2 minti acebre...

R: Apoi cat timp e necesar sa poti despacheta un ambalaj si sa constati ce se ascunde in interior?

Un zambet si niste ochi sunt cele mai simple masti... Prefer sa vad ce nu se vede. Si e atat de usor… 
          Acest articol  este dedicat domnisoarei "Filip Maria Petronela" pentru modul in care s-a regasit in pasii simpli ai vietii.....

Lucruri simple

Azi te-am sarutat..un lucru atat de simplu,dar plin de importanta,privesc lucrurile in spectru nelimitat, ochii tai priveau cu atat de multa blandete iar mana ta imi incalzea sufletul.Ne-am trezit in zile grele dar usoare din punct de vedere al nostru, privim in viitor , uitam de trecut, si traim in prezent...lipsesc pasii..dar oare chiar lipsesc?..deschid ochii si vad chipul tau, privesc buzele tale cum lipesc de sufletul meu cuvinte de mult asteptate sa fie astfel rostite..iti ating chipul, si imi dau seama ca nu esti un vis, esti doar tu...doar tu...

Lipeam frunze in nucul de deasupra noastra, in speranta ca toamna rece nu se intoarce, ca ploile reci nu ne vor scufunda in lacrimi si durere, si am gasit solutii, am sperat si am involburat apele in jurul nostru cu durere crancena in privirile inconjuratoare, insa nu conta nimic, eram doar noi, si lumea care ne inconjura era doar o cale paralela..iti strang mainile reci,iti urmaresc privirea incurajatoare, si iubesc zambetul care formeaza o zi mai frumoasa,unde frunzele azi nu cad iar ploaia,ploaia nu mai are putere..pentru ca esti tu...

Acest articol este dedicat pentru Anducu si Elenush:D

Aerul vietii

Astazi am atins o stea,ce usoara era,stralucea usor in podu palmei mele,iar caldura ei era parca o inima calda,un suflet cald,priveam cu lacrimi in coltul ochiului ca nu am mai simtit niciodata asa ceva..insa o rafala de vant a stins momentul, si a scuturat lumina din podul palmei mele....am ramas cu deznadejde... cu genunchi pe pamant si cu privirea la cerul ce parca imi rostea cuvinte dure...asteptam un moment la fel...insa consideram ca nu o sa mai vina vreodata...ca o mai simt comparatia inimii mele,caldura dulce a razelor in miez de noapte,crinul care spre uimirea mea a  lasat petalele sincere si pline de informatii ca curga lin pe pamant..

Priveam in gol, speram si uitam de toate, gandirea mea era cu totul in alta parte,cuvintele ar fi mult prea puternice ca sa strig spre cer,sufletul era mult prea indurerat pentru ca am pierdut o stea care vine o data in viata...

Pe pamantul rece,in miez de toamna, curgea o lacrima, iar lacrima a deschis o lume, mi-am mutat privirea spre pamantul negru, iar in raul de lacrimi se vedea o viata, curgea o lume de necunoscut,insa ploaia ce a inceput sa curga din ce in ce mai tare,stergea visele si imi spulbera sperantele...

M-am ridicat, sifonat de vreme, uitat de timp si crescut in vise si sperante, calcand prin munca.....obrajii imi ardeau...insa ploia incerca sa ii stinga...strig...si m-am trezit...oare am fost aici? am o stea,e la fel de calda....mana ei imi acopera podu palmei,iar pamantul negru era stins de ploaia de lacrimi care curgea deasupra noastra..deasupra viselor si sperantelor...iar eu..eu...pierd timp insa castig ce imi propun...

O stea de valore, sta in palma ta,nu trebuie decat sa te gandesti la persoana care merita sa o detina..

Libertate...sau....viaţă...

    Eram doar un suflet nevinovat când am început să gândesc,când am început să visez că pot să devin ceva în lumea asta ce câteodată stă să cadă pe oamenii care îşi câştigă pâinea cinstit....La început erau zile mult prea frumoase,am trăit şi am copilărit ca un copil fericit ce eram, însă în timp din partea visătoare se stingeau lumânări una după alta, şi priveam asta dintr-un colţ al vieţii cu durere în piept, însă cugetam şi tot priveam cum flacăra se stingea încet încet, iar apoi dispărea cu totul ca şi cum  nici nu ar fi existat...dar ştiam că există, şi ştiam că vine ceva nou, însă nu înţelegeam momentul, nu înţelegeam de ce se sting lumânările care erau aşezate aşa de frumos, iar una era mai înaltă ca alta, toate stăteau aprinse iar cu fiecare sfârşit de an se stingea câte una cu o rafală de vânt puternic, deşi încercam să opresc asta nu reuşeam cu nimic, deşi plângeam crâncen după acea lumânare, nimeni nu mă băga în seamă, nimănui nu îi păsa de viaţa mea.Primeam răspunsuri de la cei din jur că lumânările care se sting nu pot fi recuperate, că trebuie să muncesc şi să mă bucur pentru timpul care trece, ca o să ajung să plâng mult mai puternic după un timp...însă parcă nu înţelegeam deşi viaţa o trăiam fericit alături de cei care eram, cu cât înaintam în vârstă...

     Realitatea devenea din ce în ce mai crâncenă, din micile ploi de vară, au venit zăpezi puternice şi era din ce în ce mai frig...însă mă ridicam şi continuam....dar priveam încet cum lumânările tot se sting şi cum timpul e din ce în ce mai preţios, că oamenii de lângă mine sunt din ce în ce mai greu de înţeles, că viaţa nu se opreşte la prima durere a mea...şi cu cât treceam pârâie şi dealuri...cu atât treceau şi anii şi o parte din lumânări se stingeau...dar nu mă opream..şi am ajuns să urc munţi şi să trec ape adânci...pentru că mereu o să trebuiască să trec prin munţi...să urc pante abrupte...dar trebuie să rămân încrezător...să lupt pentru mine şi familia mea...pentru că ce e preţios în viaţă e lumea care merită, sufletele care plâng şi râd la suspinul tău precum şi timpul care merită trăit la maxim...pentru că dacă nu tu...atunci cine?

    Lumânările s-au stins cu anii, eu am cugetat, tu m-ai urmat, iar el...el zâmbeşte pentru că urmează în vise de nebănuit..

    Nu uita să trăieşti, să zâmbeşti, să iubeşti..pentru că timpul nu se opreşte la tine, trece şi trage un semnal de alarmă că de mâine e o nouă zi...o nouă zi spre sfârşitul vieţii tale...Profită pentru că sunt lângă tine, trecem împreună prin parfumul şi sudoarea anilor de vis...

Cuvinte de vis ...dar ai uitat

      
       Iubesc, iubesc, iubesc , te iubesc, îmi este dor de tine, te vreau mereu aproape, te cunosc, te ştiu...sunt cuvinte care ieri deschideau uşi, formau impresii în grupurile în care eram noi, ne vedea o lume întreagă cum visele nu se sting în clipe şi în timp curgător de lacrimi..dar de ce?

       Când am aşteptat momentul ăsta cu atâta dorinţă, când am sperat că aceste cuvinte vor urma...nu mă aşteptam ca întrebările greu de suportat să ne ducă spre fundul oceanului printre peştii prădători de dorinţe, vise, speranţe...dar eşti în faţa mea cu chipul tău perfect pentru viaţa mea, se scurg cuvinte reci prin colţul gurii tale, aştept să rosteşti tot ce îsi doreşte inima ta, pentru că este ispitită de dorinţa de a vorbi...dar nu vreau, nu vreau...cum pot să te fac să înţelegi că dragostea e lumea cerească, că lumina lumânării de pe colţul căzii se stinge încet cu vântul rece din sufletul tău. Dar las cuvintele să răcească tot ce şi-au propus, las candela să se clatine prin vântul puternic din sufletul ei, las durerea să se împrăştie prin lacrimile noastre..şi îi amintesc că iubirea nu se stinge, numai dacă îţi doreşti tu aceasta, cuvintele de vis nu se uită ci rămân întipărite în paginile arse de hârtie din jurnal precum şi în fundalul viselor tale şi îi amintesc că paşii ce se aruncă, îi doreşti înapoi iar visele ce le-ai clădit rămân cu fundaţia turnată pe vecie...şi încet pe lângă corpul meu în timp ce mă îndepărtam de ea... curgeau cuvinte care rosteau faptul că visele pe care le-ai uitat şi speranţele care le-ai împotmolit în dezamăgire şi durere se iartă dar în schimb nu se uită....

Poveste.....

       Prin brusturi arşi,cu palmile rănite şi îndurerate te-am zărit,erai tu ....

..dulce fată cu chip dulce, îmi zâmbeai plăpând cu ploapele ca două bolte eterne ale cerului...palmile parcă ardeau şi îşi doreau să te cuprindă, să îţi ofere satisfacţia de a trăi...trupul meu s-a ridicat de pe tarna prina de bulgări, iar mâinile închegate de durere aşteptau iubirea ta sfântă..
          M-am apropiat către tine,fineţea ta ţinea inima mea încleştată, surâsul tău ţinea chipul meu uimit de ceea ce vedea, privirea ta pătrunzătoare îmi deschidea universul către infinit..ne-am oprit faţă în faţă că doi străini ce eram..privirile noastre s-au legat etanş...mâinile tale fine s-au lipit deale mele care erau îndurate şi pline de răni de la pământul aspru la care munceam cu spor...dar cuvintele.. ....cuvintele nu erau...

        Încet...încet...ne-am aşezat pe marginea pârâului care straşnic îşi vedea de cursul lui, soarele trimitea raze triumfătoare printre crengile copacilor de la marginea ogorului unde munceam...iar cursul nostru...cursul cuvintelor a curs prielnic în liniştea şi sursurul apei, însă privirile noastre nu au să mai plângă, pentru că de azi....de azi,eşti tu, sunt eu....iar privirile noastre odată închegate prin lacrimă iubirii,nu au să plângă,pentru că o să rămâi în adâncul ochilor noştri pe vecie.....

Nu uita că azi e prima zi...

    A început,weechend-ul acesta m-am trezit într-un oraş imens,cu oameni de tot felul, cu zâmbete, ţipete,  urlete,  cu sute de suflete de vârstă mea care au aterizat la aceeaşi destinaţie ,unii fără a şti unde stau, alţii unde este cel mai apropiat magazin...

      Dar parcă din suflet curgeau lacrimi de bucurie, lacrimi care sădeau seminţe, acele seminţe aveau ca urmare un viitor. Am ajuns în faţa unui bloc cu 4 etaje, scările îmi păreau sinistre, iar mirosul dezgustător, ne-am oprit în faţa unei uşi metalice, iar în spatele acelei uşi urma să fie 2-a casă a mea, unde îmi voi petrece câţiva ani buni din viaţă alături de alte persoane care îmi erau cunoscute din liceu. În timpul în care cheia se învârtea în ială,  inima mea bătea din ce în ce mai tare, sentimentele erau din ce în ce mai puternice, iar gândurile nu ştiu unde erau, fiindcă prin cap îmi treceau sute de idei, vise, gânduri....

Am intrat în acel imobil, care era chiar spaţios, am privit unde voi petrece aceşti ani, iar fiecare pas care îl făceam îmi oferea o încredere din de în ce mai mare..dar ştiam că urmează ceva desăvârşit.......
..încet încet noaptea a apărut la fereastră mea, iar gândurile erau la fel de puternice şi numeroase,dar întunericul a lăsat un gând puternic,visele pot să nască realitate, iar realitatea este postură în care te afli chiar şi atunci când visezi...nu ştiu ce urmează..dar ştiu că nu o să mai am parte de aceşti ani şi nu am de gând să nu visez,să nu muncesc şi să iubesc în stilul în care paşii îmi vor arată drumul....

                         „Daca paşii vieţii te călăuzesc,nu uita unde ai lăsat primul pas”

Suflet pentru suflet

 
       Se lasă seara, uşor, uşor, iar ploapele îmi par din ce în ce mai grele. După o zi grea de muncă privesc în gol şi îmi cladesc visele pe ceata densă din zare...gândurile încep să mişune şi fug încet, încet spre un subiect pe care lumea îl visează mereu şi îl doresc în viaţă..un suflet cald cu savoare de o viaţă..Ştiţi cum e?

 .. sufletul este ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor cu un  miros care unge inima şi o lasă să viseze.Însă durerea care pe mulţi îi macină este acaparată de propriile întrebări: „Merit?,Mă merită?,Sunt destul de bun/bună?,Dacă nu îi satisfac toate dorinţele?,Dacă o să sufăr?
      Curg serile una după alta,gândurile devin din ce în ce mai acebre,iar sufletul devine îndurerat dar visător spre calea către succesul lui, şi către iubirea care o să dăinuie peste munţi şi văi cu unsoarea cuvintelor ce lasă în urmă lacrima apusului în frunza încă verde de nuc.
Ascult sunetul liniştit al vântului printre crengile subţiri ale bradului din faţă blocului..Se aud 2 voci care şoptesc că diferenţa dintre ei este că unu arată bine şi are şi bani iar celălalt nici una din acele vorbe aruncate...în aer se simţea o durere,o dezamăgire,chiar şi pentru mine care auzeam cum unul din ei suferea din cauza că banii şi frumuseţea fac viaţă unor suflete să devină un dar, însă uită că asta durează doar un procent din viaţă,şi ajung să lupte în ani cu viaţă,să tăie în stânga şi în dreaptă cu sabia  durerii urlând că frumuseţea şi banii nu au adus decât necaz,minciuna şi dezamăgire..

 ..însă visele care acum se destrămau,îmi ofereau pe o tavă de aur sute de idei despre viaţă,şi au reuşit să închidă unele vise chiar unele ale mele, însă au deschis o pagină virtuală, pe care scrisul, cuvintele, frazele, totul putea să ajungă la un infinit care era doar al meu.....şi în sfârşit am reuşit să visez, să deschid ochii şi să gândesc real, chiar dacă realitatea e mult prea crudă....    
        Suflet pentru suflet, se deschide în piese mici ,cu particularităţi în fiecare din ele, cu lipsuri, bucurii, tristeţi, frumuseţe, melancolie, gelozie, însă cu sufletul deschis....deschis spre cunoaştere,  formare, închegarea unor vise..

                "Iubirea şi intuiţia spre a depăşi obstacole oferă un privilegiu relaţiei de durată "by me

Coşul cu fructe..mirajul iubirii

        În sfârşit soare,după atât de multe zile ploioase...ce multitudine de culori..simple dar parcă îmi ating chipul,iar ochii mei..ei ştiu..că aceste culori o să mă provoace să petrec ziua într-o perspectivă luminoasă, una zâmbitoare una de iubire,una de vis .

       Dar în câteva secunde , au apărut şi întrebările, oare cine a adus acele culori în dimineata asta în viaţă mea?De ce debia acum?....stau liniştit pe colţului patului, iar chipul urmăreşte jocul culorilor de pe masă în combinaţie cu formele şi culorile mirifice....îmi dau seamă că este o zi de toamnă şi că ieri am fost melancolic, ieri a fost urât afară, ieri a plâns cerul pentru cineva....dar azi toamna mi-a oferit zâmbete, iar fiecare zâmbet este oferit printr-o rază de soare ce îmi atinge chipul, şi încerc să prind cât mai multe, pentru zilele ploioase ce vor urma...

 Mă ridic, dar parcă privirea rămâne ţintita spre culorile de acolo, din colţ,oare dc?...ştiu că aseară am primit un coş cu fruncte, ştiu că persoana de la care am primit era specială, dar din nou, fructele nu strălucesc aşa...nu aş mai muta privirea de acolo, aş dori ca timpul să rămână în loc, însă mai îmi doresc un singur lucru pentru că peisajul să fie o performanţă , sa existe si ea in rolul principal al tabloului.
      Îmi dau seama de faptul că sutele de culori care deschideau camera ,formau un chip care îmi zâmbea, un chip care aseară a fost la mine şi am petrecut momente superbe .Din colţul perfect, se apropie înspre mine chipul zâmbitor,îmi urează „Buna dimineata” şi îmi oferă cafeaua care o doresc în fiecare dimineaţă cu mirosul tainic de atracţie faţă de ea, faţă de chipul zâmbitor, iar buzele ei se aşează etanş pe ale mele...De acum încep să formez vise,ea este lângă mine,iubirea joacă rolul unei zi de toamnă perfecte, iar eu zâmbesc...iar voi...voi nu mai întrebaţi atât...priviţi coşul,priviţi iubirea,priviţi toamna.. iar împreună privim mirajul iubirii..privim finalul fericit...

     Articol dedicat pt Rediu Catalina si Alexiuc Alexandru....
     Articol dedicat pentru Andy si Elena......

O zi superbă

    Ce reprezintă o zi superbă în viziunea unui om de rând?Cum se poate prezenta?..Astăzi m-am trezit lângă tine, începutul deja e unul superb, viziunea pe care o parcurg este una ideală, pe fundalul ei sunetul unei melodii de iubire îmi creează sute de viziuni ce pot să îmi încarce ziua de fericire. Privesc în jur ,îmi amintesc că astăzi este o zi calendaristică liberă,astăzi e sărbătoare,precum şi ziua mea. Încerc să nu trezesc ochii superbi ai tai, însă sărutul meu care se aşează etanş pe buzele tale dulci deschid chipul tău, iar ochii albaştri ce luminează faţă îmi oferă satisfacţia de a zbura ,de a pleca teleleu pe străzi cu tine de mână, de a forma un adevărat sanctuar al iubirii. Vocea ta somnoroasă aruncă nişte cuvinte care îmi fac dimineaţa mai frumoasa....te las să te trezeşti încet,în timp ce eu te privesc şi îţi aduc cafeaua şi micul dejun la pat. În paşi de dans ne îndreptăm să ieşim spre o lume în care nu o să mai fim doar noi 2 ,ieşim încet cu ochii învolburaţi de lumina puternică a soarelui, aruncăm câte o pereche de ochelari pe ochi şi începem să păşim spre cumpărăturile zilnice, iar azi...azi lumea zâmbeşte mai frumos, dar şi eu mă simt mai bine azi...oare din cauza asta?continui să înaintez,imaginile realistice îmi crează o pagină de jurnal idealistică.

     Ajungem la marginea unui pod,sub care se află un rau, iar iarba este mai verde că niciodată...presupun că tu eşti de vină?sau iubirea îşi face efectul în sufletul meu?...coborâm pe marginea podului până pe iarba moale precum salteaua relaxanta de acasă însă cu un decor mult prea visător. Ore în şir le petrecem în culmile iubirii ,sub briza unui vânt suav...după un timp ne ridicăm şi continuăm ziua, aş dori ca timpul astăzi să se oprească în loc..
     A venit seară cu frumuseţea ei, ne schimbăm în straie de dans, şi parcugem drumul înspre o terasă unde prietenii au format o atmosferă de ideal.

 Petrecem o seară în prezenţa prietenilor, sub privirile  sutelor de oameni ce urmareau cum la masa noastră zâmbetul şi fericirea era ceva mai presus decât orice, că dansul şi discuţiile aprinse erau în toiul formării, ceva de care mulţi uită să le mai folosească în viaţă. Într-un sfârşit ne ridicăm şi plecăm obosiţi înspre casă,dar cu un zambest superb pe chipuri, iar mână fină a ei îmi mângâie sufletul. Ne întindem uşor pe salteaua moale,ochii se închid spre a se odihnii iar mâinile se încrucişează în a cauta dragostea şi protecţia...În lumina succintă a lunii, lăsăm trupurile să cadă într-o lume a somnului ,spre a se odihnii până mâine când începe o noua zi...
     

Un nou început

     Priveşte,iubeşte,simte dragostea din jurul tău,gândeşte liber,arată propriul tău comportament....vezi?simţi?....sunt lângă ţine,alergăm împreună,pădurea se despică şi creează un drum nou,un nou început.Şi ce dacă am suferit?Şi ce dacă a fost dureroasă perioadă care a trecut precum un uragan ce a şters un orăşel de pe hartă...
      Azi mă mut,mă mut într-o lume în care visez din nou,în care cuvintele cu sensul lor o să creeze universul mult aşteptat...până acum am învăţat,am suferit,am vrut să ştiu ce să fac şi ce să nu fac.Dar oare cu ce să încep?Mă ajută cineva?.....Deodată în jurul meu au apărut o mulţime de oameni care s-au oferit să mă ajute,să îmi creez universul în care să visez şi să mă simţ fericit/a,care îmi dau din ce în ce mai multă putere şi voinţa să lupt cu viaţă,să lupt să ating vârful.
 Cu fiecare secundă care trecea,se clădea câte puţin din visul meu,prin muncă şi trudă,prin voinţa,gândire şi comportament...
      Azi..am deschis ochii încet..am reuşit...azi..mă simţ mai liniştit,astăzi iubesc,astăzi trăiesc,astăzi am prietenii

 care au fost găsiţi în timp prin demostratii,astăzi viaţă mea poate să se clădească pe ceva real.Te simţ lângă mine,petalele de trandafir ce incorjoara aşternutul alb la patului îţi fac chipul blând să strălucească printre
razele ce tind să pătrundă în cameră prin geamul uşor crăpat..din cameră odaia alăturată se simte un miros plăcut şi dulce de cafea,care trezeşte simţurile noastre,ne dezmorteste...care tind să ne ridicăm,să păşim încet,să ne dăm seamă că timpul a avut efectul prielnic,că un nou început a venit..
     „Pas cu pas ,timpul,o să şteargă urme,durere,şi îţi va oferii începutul de care ai nevoie. 
      Ai nevoie de voinţa, iubire în suflet şi claritate în gândire........”
 

Ultima 100 de metri..

     De unde ştim noi ce semnifica ultimele puncte puse precum pietrele lipsă de la brăţara mamei primită la începutul căsătoriei...de un ştim noi cât mai trebuie să alergăm să ajungem trenul din urmă...un tren care de data această anunţa cu o teamă în fluier că staţiile care urmează nu se mai întorc,nu o să mai avem parte de ele..dar să ne luăm la revedere,adio,ciao de unde ştim?De ce oamenii suferă că nu au avut timp să spună ceva,să mângâie un suflet blând ca un răsărit de soare veşnic prielnic pentru inimile noastre..oare eu pot să prind 100 de metri?oare eu pot să pun frână bruscă şi să o iau de la capăt de unde aş dori eu,fără să accelerez viaţă în ritmul alert cu care am parcurs-o până acum.Sunt atât de multe lucruri pe care aş dori să le fac,însă  piciorul parca  îmi trepidează tremurând pe frână...
       Timpul este scurt,se învârte în cercuri nebune iar azi vântul mă împinge de la spate mai puternic să plec mai departe, şi îmi spune că nu eu sunt cel care poate să facă o schimbare. Dar cerul este senin,suflete pereche sunt desenate cu acuarele pe nori albăstrui ai cerului...sufletul mă împinge să accentuez mersul,  să alerg ,să aceelerez,până la urmă ce am de pierdut?...mă aşez în genunchi,trag aer adânc în piept,îl simţ aşa de puternic,mă ridic şi pornesc,accelerez...dar în ritmul în care mergeam, sute de întrebări începeau a se formă,din cerul senin cu chipuri multicolore,a început să fie altfel de zonă,altfel de sentimente....drumul era din ce în ce mai îngust,iar cerul era negru cu fiecare pas care îl parcurgeam...

      La jumătatea drumului mă opresc,mă aşez uşor pe pământul rece,degetele mângâiau lin bulgării mari, încep uşor să prind elan, dar frica că am încă 100 de metri,forma ţurţuri de gheţă pe corpul meu, clipeam si cand deschideam ochii vedeam in zare stoluri de păsări care aveau şi ele drumul stabilit.În dreaptă mea,era o odaie din chirpici,pe pragul căreia era o bătrână ce parcă se teme,se teme şi ea că e pe ultima 100 de metri.Mă apropii încet, printre rândurile de legume,ce cu trudă a reuşit să le cultive,îmi cer scuze de deranj,iar apoi mă aşez lângă ea.Ore în şir,poveştile au curs pe un rău sincer de lacrimi, iar mesajul acesteia a fost că un suflet de copil, rămâne de copil, iar cerul albastru, rămâne albastru, dorinţele se împlinesc în timp...cu muncă, iar ceea ce cultivi asta o să ai în viaţă, şi asta e valabil şi la felul de gândi şi de forma un comportamt adecvat oriunde ai poposi măcar 1 secundă.M-am ridicat,corpul meu parcă era liniştit,sufletul meu trepida de fericire,iar acesta a mai aruncat pe o frunză de strugure un şir curat de cuvinte care spuneau că 100 de metri sunt atunci când simţi tu şi că oricând te simţi într-un lan de spini,să atingi pământul şi să îţi dai seamă că viaţă este prea scurtă să te gândeşti la ultima 100 de metri.....
 

Singuratatea

Ultimul sarut uitat sub salcia plina de amintiri si regrete,un nou inceput,dar azi...azi parca nu mai pot sa respir,am visat ani la rand,am sperat la un diamant pe degetul sfant al iubirii mele..dar un simplu mecanism a schimbat totul,ce putin a durat,doar o clipa..prin niste vorbe fara rost care au distrus un trecut,prezent si viitor.Candva pe o lume a viselor existau doi tineri indragostiti,timpul pentru ei nu exista,era tot mai frumos si mai dulce fiecare clipa ce trecea.Au trecut zile,nopti,ani si planurile isi luau avant in cartea deschisa in care tinerii traiau...in fiecare seara cele doua flori isi traiau clipele romantice sub o salcie batrana ce avea in evidenta dragostea fiecarui suflet care a poposit cateva secunde pe banca subreda de sub ea.

 Timpul a trecut din ce in ce mai rapid,iar unul din ei a uitat ce inseamna iubirea,iar intr-o seara,sub aceasi salcie batrana, incepe  a arunca cu pietris murdar asupra celuilalt si cu durere rostind ca dragostea s-a stins,ca nu mai exista,iar atunci clipa a rapit totul,intr-un moment o viata de om s-a stins,un suflet inflacarat a fost stropit cu apa lasand in urma dare de sange tulbure...au trecut luni, iar sufletul care a indurerat, si-a dat seama ca a gresit, insa nu a mai fost loc de scuze in universul minciunilor si al durerii,clipa aceea nu s-a putut uita niciodata,vorbele nu se pot sterge cu buretele,increderea nu se gaseste,ci se castiga in timp...iar sufletele se impart in lumi diferite...in melancolia ultimului sarut....

Suflet pierdut

    Ne pierdem în amintiri,suferim după oameni care nu ne merită,am uitat de apropele nostru,am uitat că există oameni lângă noi,suflete...stele...care suferă la fel ca noi,ne naştem,trăim adolescenta,căutăm un suflet tandru,care să formeze un întreg..găsim,dar din păcate trebuie să păşim mai departe,să ne despărţim de acel suflet pentru a continua,pentru a ne creea viitorul de mult stabilit de părinţii noştrii...dar eu nu...am zis nu....nuu...eu nu renunţ, eu merg mai departe lângă el/ea deşi mă macină faptul că pot mai mult...şi renunţ,se apropie momentul,se aude cum şi ceasul bate mai tare iar inima mea încerca să îi ţină pasul,să bată în ritmul puternic pe care el îl are...încerc să ţin lacrimile în ochii îndureraţi,să nu îi arăt cât mă doare ca trebuie să plec...dar nu reuşesc şi plâng,iar lacrimile se scurg pe obrazul precum petala unui trandafir plin de iubire...un cuvânt suav se desluşeşte din vocabularul colorat..iubescc...iar apoi din nou...iubesccc....apare o simplă întrebare aruncată în umbra unei iubiri.Ce iubeşti?..aşteptăm alt răspuns,dar am primit unul mai bun care a şters natură moartă şi a scos flori multicolore în viaţa mea din nou...am aflat că distanţă nu ucide oameni ci îi formează pentru viitor,am învăţat că dacă eşti departe nu înseamnă că te-am uitat,nu înseamnă că nu te mai iubesc,nu înseamnă că nu te doresc în viaţa mea..am învăţat că iubirea dăinuie în sufletele noastre oriunde şi cu o putere care nici măcar noi înşine nu ştim de ea.
    Dar te doresc tot timpul în viaţa mea se aude îndurerat cu o lacrimă ce se usucă pe focul aprins în obrazul ei....am plecat,deşi nu eram cu sufletul împăcat,nu ştiam ce va urma...dar nu m-am uitat în urmă....şi a fost bine...şi am supravieţuit...am luptat cu mori de vânt,am muncit,am căzut...nimeni nu a vrut să mă ridice,dar m-am ridicat şi am mers mai departe,am suferit fără ea,parcă noaptea era mult mai pătrunzătoare,mult mai amară că altă dată,iar durerea mă apasă că am lăsat ceva în urma deşi credeam că aveam puterea să opresc vântul,că aveam puterea să opresc timpul când iubesc....

      Au trecut zile,au trecut luni,au trecut ani...am încercat să sun,iubirea în mine avea o putere la fel de mare ca la început,însă la capătul firului vocea mult aşteptată îmi rosteşte că ceva se stinge încet încet....dar nu mai am mult...ştiu că pot să recuperez tot ce am pierdut în ani,şi am să creez tabloul perfect,am să formez un titlu ideal....treceau zilele tot mai greu,priveam lumea cum zâmbeşte,priveam suflete cum se ţineau de mână,aşteptăm momentul tandru.Azi e soare,am ajuns la momentul când trebuie să mă întorc,sufletul plin de trepidaţii îmi inspira încredere,mâinile îmi tremurau pe bară trenului în care m-am urcat..cobor într-o gară mult mai sumbră decât altă dată,s-au schimbat multe de când nu am mai fost...cu sufletul deşi plin de încredere...îndurerat...am păşit spre locul unde sperăm să fie aşa cum am plecat,şi am ajuns..păşesc încet..nu era nici o lumină..dar în capătul curţii,pe leagănul viu colorat o văd...îi văd părul..se întoarce încet,iar braţele care de mult tremurau o îmbrăţişează cu o anumită teamă,dar se schimba când sărutul dulce îmi ating buzele iar vocea îmi şopteşte....”Bine ai venit!””

Acest articol a fost creeat pentru o buna prietena cu mesajul: ""Am invatat"" Pt.Aly.

Prietenia adevarata

     Prietenia adevărată...un adevărat dar ceresc..se creează din suflete care ştiu să preţuiască...este darul unit din bucăţi simple dar veşnic strălucitoare în inimi pereche...inimi ce sunt destinate pentru a înjumătăţi tot ceea ce au, la bine dar şi la rău...pe drumul vieţii întâlnim multe astfel de pietre, care reuşesc prin sarcasm, ironie, cuvinte, minciună să ne schimbe, să fim mai deştepţi cu noi înşine, să ştim ce ne dorim cu adevărat de la viaţă...în timp sufletul începe să sufere şi să tindă să se înalţe cu durerea lui precum şi mintea tinde să gândească că nu există aşa ceva...că nu există prieteni adevăraţi...dar există..numai că nu o să îi găsim în una, două sau trei zile, în săptămânile ce vor urma...ci o să îi găsim în timp..prin fapte şi vorbe...prin iubire şi dragoste faţă de apropele nostru...

      Mi-am dorit mereu un prieten,mi-am dorit mereu să am un om pe care să mă bazez şi să am încrederea că mereu o să îl găsesc acolo când am nevoie, precum şi eu...însă am ajuns ca lacrimile să curgă pe bărbie...să stau singur într-un colţ de cameră să mă gândesc că nu merit...dar dc?...dc să mă opresc la o persoană care nu merită respectul meu, care nu merită sufletul meu, care nu merită lacrimile mele?....dc să nu le ofer unei persoane care merită?...oare găsesc persoana asta vreodată?....deschid geamul...este o zi rece de septembrie...plouă infernal....privesc la vântul puternic cum încearcă să îmi alunge durerea...cum intră în cameră şi zgârie perdeaua cu lacrimi...dar..dar...văd raze..văd un chip dulce...un chip blând....lumină este puternică...dar vântul bate,ploaia intra în continuare lăsând o dâră dura de melancolie în această seară....dar chipul îmi zâmbeşte în continuare...ploaia se răspândeşte...în aerul curat văd ceva...e un chip blând...este un porumbel alb cu o puritate nemaivăzută..se aşează uşor pe pervazul geamului...parcă îmi cânta o melodie cunoscută...dar dispare şi lasă în urmă un bilet cu un scris perfect, pe care era notat că nu trebuie să plâng, nu trebuie să vărs lacrimi, că nu avem 10 vieţi, că pe drumul vieţii o să întâlnim fel şi fel de suflete care o să ne doboare, dar vântul ne ridică, vântul ne va alina, iar ploaia...ploaia va şterge durerea...şi ne va da puterea de a merge mai departe...prietenii care vin în timp vor fi mediul propice de a ne lăsa uşor în genunchi şi de a spune durerea ce ne macină dar şi atunci când vom zâmbi împreună...atunci va fi perfect...perfect pentru că nu am mai văzut aşa...şi ne vom dori mai mult..dar nu e nimic rău în asta...dorinţa şi speranţă vor sălăşlui temeinic...iar în viaţa noastră liniştea se va lăsa cu lumină şi puritate eternă....

Iluzia vietii

      Iluzia vieţii...creaţia eternă...când ne gândim ce am făcut în ultimul an...când ne gândim ce am făcut în ultimii ani...când ne gândim ce am făcut în viaţă noastră...când ne creem viaţă doar din întrebări fără a ne gândi că poate ziua de mâine o să aducă ceva mai bun...dacă ne gândim ce este în sufletul unui copil iarnă într-un tramvai pe o rută bine stabilită..când stă cu naşul lipit de geam şi nu vede lumea să mai zâmbească...când vede lumea prea statornică...când vede lumea că nu iubeşte...când vede lumea că nu se ajută...că nu crede în Dumnezeu...când vede că lumea nu ştie ce cale să urmeze..
 Ce simte un bătrân când stă şi se uită cum nici luna nu mai are nici un contur...când vede prin ochii unui copil cum a trecut o viaţă...o viaţă plină de regrete...plină de declin...plină de ispită...când se plimbă prin parc şi vede cum frunzele copacilor nu mai au culoarea tineretilor...şi că frunzele cad precum anii uitaţi sub măiestria tăcerii,grijilor şi aşteptării zilei de mâine în speranţa că mâine se vor putea face mai multe.
 Dc muncim?dc trăim?din ce cauza întrebarea dc? este cea mai folosită....
 Când o să zâmbim doar că celui de lângă noi îi este bine?
 Dacă trecutul nu a fost aşa nu am vrut...dc să nu visam la mai bine în viitor?dc să nu avem speranţa?
 Să nu uităm...că trecutul e trecut...viitorul e viitor...şi că nu trebuie să ne uităm în spate..ce a fost a fost...cu bine şi rău...să ne gândim la prezenţa şi viitor...pt că dacă nu o să ajungem să ne ga gândim la trecut....uităm de prezent şi viitor...ajungem în ani şi o să ne gândim ce am făcut cu trecutul,prezentul şi viitorul nostru..
 A creeă nu înseamnă a uită...a munci nu înseamnă că dărâmăm...dar totul până la urmă însemna nimic...deci totul denotă că putem visă....de asta nu există perfecţiune...pentru a tinde spre perfecţiune...
 Dumnezeu e perfect...de asta a creat omul...pentru a se mulţumi cu propria persoană...

Iubeste...incepe sa traiesti

 Iubirea eternă..părinţi,studenţi,elevi,bunici,copii..toţi folosim cuvântul "iubesc"...ocolit,drept în ochi,cu privirea în altă parte,prin simple mesaje,prin simple vorbe,prin simple gesturi.Există?Da...Dc?Pentru că aşa este lăsat...să existe sentimente...să putem să le transmitem de la un individ la altul...să atingem cerul, să luăm un nor să scriem cu dragostea noastră tot ceea ce există mai frumos...se zice că cerul trebuie privit cât mai des, pentru că soarele să răsară şi mâine pentru noi...să ne lumineze iubirea, să îşi dea seamă că există cineva acolo şi se gândeşte la ea....depărtare?se poate?...depinde...dragostea nu intotdeuna există la distanţă...depinde?da...dar dc?depinde de persoane...depinde de caracter...depinde de sentimente...se poate rezistă?mereu...numai pentru a rezistă trebuie să există încredere şi iubire crucială....
 Există zile când ne gândim..dacă plec...ziua de mâine cum va fi?va fi bine...gândirea pozitivă îţi creează starea de bine în orice loc o să te opreşti.Nu încerca să opreşti timpul...pentru că el nu se va opri la durerea ta...încerca să zâmbeşti să te gândeşti că mâine va fi bine...ştii cum se zice"tot răul înspre bine"
 Dragostea reprezintă scânteia eternă...primul artificiu după un an de trudă....sărutul unei întâlniri...mângâierea scumpei iubite după o zi dezastroasă....momentul în care inimă este pe cer...şi cerul se aşterne asupra iubirii căptuşit cu petale de diferite culori iar marea....marea zumzăie un cântec etern..cântă melodia care nu o să o mai auzi niciodată...notele sunt fredonate de luna....închide ochii....vezi marea?vezi luna?ai sentimente?iubeşti?... pune acum toate aceste elemente la un loc...sunt doar 4...vezi dragostea?simţi iubirea?.....eu zic că da...felicitări....ai trecut un test...acum urmează testul vieţii...îţi urez succes în continuare...

Zambetul

        Zâmbetul...lacrimă soarelui atunci când îl doare ce vede în lume...durerea cerească când lumea numai visează,când omul nu mai are speranţe,când optimismul dispare că frunză rătăcită în lumina puternică a soarelui de toamnă....Am ajuns să zâmbim când facem rău unei persoane...am ajuns să aruncăm cu lacrimi şi vorbe dureroase în speranţe şi vieţi nevinovate....dar uităm să zâmbim zilnic...poate că cineva iubeşte zâmbetul meu,poate cineva iubeşte zâmbetul tău,poate cineva iubeşte zâmbetul nostru atunci când suntem împreună,poate zâmbetul nostru face că lumeade piatră să uite de necazuri pentru câteva secunde....dar ştiu ce vrei să zici....cănu crezi în cuvinte?dar ce rost are viaţă noastră fără cuvinte..ce rost areviata noatră fără ţine...ce rost are viaţă noatră fără noi?
             Zâmbetul....formează idei....formează amintiri...suspin după zâmbetul tău...îmi aminteşte de malul mării...de căldură sufletului tău...de paşii uşori aruncaţi în noapte pe o alee în umbră ultimului dans...vine toamnă...unde se va opri acel zâmbet....orele trec  şi nu îl găsesc nicăieri...madistrez cu frunzele privesc cum se joacă în cădere lînă..dar eu...eu...eu nuzambesc..aştept să vină o noua zi...poate voi avea un zâmbet mai pătrunzător..chiar dacă şi umbră mea fuge de mine...mâine...mâine...cred că mâine durerea va fi simai mare...dar dc să dau satisfacţie?dc să nu zâmbesc?...dar dacă te găsesc o să zâmbesc....sunt pe urmele tale...caut...caut...şi până la urmă o să tegasesc...."încă nu ştiu pe ce drum m-am pierdut"....dar o să te găsesc....îţi simţ mirosul zi de zi...îţi caut paşii pierduţi pe aleea acum parcă sfârşit....dar o să fiu acolo şi o să zâmbesc când o să ai nevoie...o să durezeo clipă dar vei rămâne cu amintirea lui eternă,îţi va lumina chipul,te voi saruta...şi împreună vom formă un zâmbet perfect care să dăinuie..
 
 
 
 Acest articol este destinat special pentru zâmbetul lu" Iza (Cine ştie cunoaşte)

End of Summer

     Ultima rază de soare,ultimul cuvânt,ultimul pas uitat în umbră frunzei ce de mult aştepta se cadă lin precum zâmbetul unui copil,un ultim zâmbet printre galbenul etern al copacilor ce parcă tind să nu aibă un sfârşit,un ultim drum pavat cu râsete,zâmbete de copii,un alergat apăsat al unui copil spre mamă lui care îi şoptesc adânc că se termină,că vine un nou ciclu,o noua etapă,un nou sentiment,care diferă...care oferă senzaţii...cine vine oare?cine ne strică distracţia,iubirea,zâmbetul de vară...se aude în depărtare un strigăt de durere,se vede o umbră sub ultimele raze sumbre ale soarelui...de ce nu zice nimeni ce se aude?de ce nu înţeleg?
 ï»¿...vreau,vreau să ştiu cine vine?mie dor de ziua de ieri....ieri zâmbeam....azi parcă s-a stins cv în noi..parcă nu mai avem vlagă....dar parcă cuvintele încep să prindă sens,copacii tind să se stingă,soarele începe să se ascundă,simţ ceva...doare..dor cuvintele...răsar sentimente ciudată...melacolia ultilui sărut de vară...simţ frigul cum îmi scutură obrajii şi mă anunţa că vine...că trebuie să zâmbesc,iubesc,tânjesc dar după altfel de sentimente,un alt ciclu,o altă lumina,una concentrată pe un ansablu de culorii care ne oferă o noua lume....încep să înţeleg...dar de ce acum?de ce nu aşteaptă măcar încă un pic?....vreau să mai mă bucur.....de sentimentele temeinice ale unei iubiri de vară?a unui larg ocean de lacrimi că se termină....a unui cristal format din ape calde şi dulci....dar se aude din nou,din ce în ce mai puternic,cu o intensitate ce doare din ce în ce mai tare....scrie şi pe cer din nori mărunţi...cu un chip extraordinar de expresiv...End of Summer
 


 
  
 
 "Privirea mult prea adâncă aduce râuri tulburi ce pot perturba liniştea sufletească ce ţine lin sufletul într-o iubre ce tinde să te ducă spre albastru etern"a LA IZA(cine ştie cunoaşte)

Dragostea Eterna

 Dragostea eternă...există?ce reprezintă?doare?sunt sute de întrebări care ne formează viaţă...sunt anumite porţiuni din viaţă care ne macină,care sunt formate din particule mici  care dor,care iubesc,care suferă....inima...inima vorbeşte?da...pentru că fără ea nu am avea sentimente...fără ea nu am ştii cum au trecut anii,cum au trecut zilele,cum au trecut anotimpurile,cum au trecut fostele iubiri din viaţă noastră..cum este iubirea după care suferim sau la care tindem că ajungem..din ce este formată dragostea eternă dacă ea există....este formată din lacrimi dulci,melancolia ultimei priviri lăsată în colţul străzii,durerea vorbelor aruncate aiurea în descărcarea nervilor asupra persoanei iubite,fără să îţi dai seamă cât de mult doare un cuvânt...fără să îţi dai seamă că doare mai tare decât o palmă...doare precum o palmă luată de la cineva mai puternic..dar cine o fi acel ceva?de ce fix eu când sunt atâtea persoane care merită...de ce durerea să macine sufletul meu....se aud voci în dimineaţă această...beau cafeaua şi am o ţigară aruncată într-un colţ de scrumieră...fumul îmi deseaza dezastros multe din privirile care le-am lovit...le-am lovit cu vorbe...dar o voce îmi spune din adâncul priveliştii care o privesc de la geamul camerei mele...îmi aruncă cu subanteles câteva vorbe care răstesc să înţeleg faptul că am dat mult prea mult vină pe mine...că trebuie să merg mai departe...să nu uit că o stea se stinge atunci când am uitat că există....pun mână pe urechi şi alerg..alerg...alerg şi strig tot mai tare...toată lumea din prejur se uită la mine uimită..vede un nebun...se întreabă ce a păţit...dar nu vede durerea din interior...nu vede sufletul ce tinde să iasă afară...să se despice precum spicul de grâu.....alergând pe marginea drumului dau de o cărare....una pe care până acum nu mai a mai apărut în drumul meu...avea un semn...era foarte ciudat...scria că este drumul spre iubire...drumul spre dragoste...drumul unde o să aflu tot ce doresc despre durerea mea...care din ce în ce mai tare doare...încep să păşesc uşor pe acea poteca...văd imagini pe care le-am visat...văd oameni care nu suferă....în faţă unui vis ,mă opresc...cineva îmi atinge mână...cu o iubire care  crează trepidaţii corpului...vorbea încet...dar în timp ce se apropia de mine se auzea din ce în ce mai tare...a zis ceva care să nu ţin doar pentru mine....că dacă sufăr,plâng,râd,alerg,ingenuchez înseamnă că iubesc...înseamnă că am folosit cheia inimii...mi-a zis că trebuie să se ridice...dar să nu uit că dragostea menţine distanţă...că ea nu ştie ce însemna azi nu....dar aştepta în întunericul melancolic să apăra ziua când întâlnirea va fi dulce...mai dulce decât mierea...