Prietenia adevărată...un adevărat dar ceresc..se creează din suflete care ştiu să preţuiască...este darul unit din bucăţi simple dar veşnic strălucitoare în inimi pereche...inimi ce sunt destinate pentru a înjumătăţi tot ceea ce au, la bine dar şi la rău...pe drumul vieţii întâlnim multe astfel de pietre, care reuşesc prin sarcasm, ironie, cuvinte, minciună să ne schimbe, să fim mai deştepţi cu noi înşine, să ştim ce ne dorim cu adevărat de la viaţă...în timp sufletul începe să sufere şi să tindă să se înalţe cu durerea lui precum şi mintea tinde să gândească că nu există aşa ceva...că nu există prieteni adevăraţi...dar există..numai că nu o să îi găsim în una, două sau trei zile, în săptămânile ce vor urma...ci o să îi găsim în timp..prin fapte şi vorbe...prin iubire şi dragoste faţă de apropele nostru...
Mi-am dorit mereu un prieten,mi-am dorit mereu să am un om pe care să mă bazez şi să am încrederea că mereu o să îl găsesc acolo când am nevoie, precum şi eu...însă am ajuns ca lacrimile să curgă pe bărbie...să stau singur într-un colţ de cameră să mă gândesc că nu merit...dar dc?...dc să mă opresc la o persoană care nu merită respectul meu, care nu merită sufletul meu, care nu merită lacrimile mele?....dc să nu le ofer unei persoane care merită?...oare găsesc persoana asta vreodată?....deschid geamul...este o zi rece de septembrie...plouă infernal....privesc la vântul puternic cum încearcă să îmi alunge durerea...cum intră în cameră şi zgârie perdeaua cu lacrimi...dar..dar...văd raze..văd un chip dulce...un chip blând....lumină este puternică...dar vântul bate,ploaia intra în continuare lăsând o dâră dura de melancolie în această seară....dar chipul îmi zâmbeşte în continuare...ploaia se răspândeşte...în aerul curat văd ceva...e un chip blând...este un porumbel alb cu o puritate nemaivăzută..se aşează uşor pe pervazul geamului...parcă îmi cânta o melodie cunoscută...dar dispare şi lasă în urmă un bilet cu un scris perfect, pe care era notat că nu trebuie să plâng, nu trebuie să vărs lacrimi, că nu avem 10 vieţi, că pe drumul vieţii o să întâlnim fel şi fel de suflete care o să ne doboare, dar vântul ne ridică, vântul ne va alina, iar ploaia...ploaia va şterge durerea...şi ne va da puterea de a merge mai departe...prietenii care vin în timp vor fi mediul propice de a ne lăsa uşor în genunchi şi de a spune durerea ce ne macină dar şi atunci când vom zâmbi împreună...atunci va fi perfect...perfect pentru că nu am mai văzut aşa...şi ne vom dori mai mult..dar nu e nimic rău în asta...dorinţa şi speranţă vor sălăşlui temeinic...iar în viaţa noastră liniştea se va lăsa cu lumină şi puritate eternă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu