Dragostea Eterna

 Dragostea eternă...există?ce reprezintă?doare?sunt sute de întrebări care ne formează viaţă...sunt anumite porţiuni din viaţă care ne macină,care sunt formate din particule mici  care dor,care iubesc,care suferă....inima...inima vorbeşte?da...pentru că fără ea nu am avea sentimente...fără ea nu am ştii cum au trecut anii,cum au trecut zilele,cum au trecut anotimpurile,cum au trecut fostele iubiri din viaţă noastră..cum este iubirea după care suferim sau la care tindem că ajungem..din ce este formată dragostea eternă dacă ea există....este formată din lacrimi dulci,melancolia ultimei priviri lăsată în colţul străzii,durerea vorbelor aruncate aiurea în descărcarea nervilor asupra persoanei iubite,fără să îţi dai seamă cât de mult doare un cuvânt...fără să îţi dai seamă că doare mai tare decât o palmă...doare precum o palmă luată de la cineva mai puternic..dar cine o fi acel ceva?de ce fix eu când sunt atâtea persoane care merită...de ce durerea să macine sufletul meu....se aud voci în dimineaţă această...beau cafeaua şi am o ţigară aruncată într-un colţ de scrumieră...fumul îmi deseaza dezastros multe din privirile care le-am lovit...le-am lovit cu vorbe...dar o voce îmi spune din adâncul priveliştii care o privesc de la geamul camerei mele...îmi aruncă cu subanteles câteva vorbe care răstesc să înţeleg faptul că am dat mult prea mult vină pe mine...că trebuie să merg mai departe...să nu uit că o stea se stinge atunci când am uitat că există....pun mână pe urechi şi alerg..alerg...alerg şi strig tot mai tare...toată lumea din prejur se uită la mine uimită..vede un nebun...se întreabă ce a păţit...dar nu vede durerea din interior...nu vede sufletul ce tinde să iasă afară...să se despice precum spicul de grâu.....alergând pe marginea drumului dau de o cărare....una pe care până acum nu mai a mai apărut în drumul meu...avea un semn...era foarte ciudat...scria că este drumul spre iubire...drumul spre dragoste...drumul unde o să aflu tot ce doresc despre durerea mea...care din ce în ce mai tare doare...încep să păşesc uşor pe acea poteca...văd imagini pe care le-am visat...văd oameni care nu suferă....în faţă unui vis ,mă opresc...cineva îmi atinge mână...cu o iubire care  crează trepidaţii corpului...vorbea încet...dar în timp ce se apropia de mine se auzea din ce în ce mai tare...a zis ceva care să nu ţin doar pentru mine....că dacă sufăr,plâng,râd,alerg,ingenuchez înseamnă că iubesc...înseamnă că am folosit cheia inimii...mi-a zis că trebuie să se ridice...dar să nu uit că dragostea menţine distanţă...că ea nu ştie ce însemna azi nu....dar aştepta în întunericul melancolic să apăra ziua când întâlnirea va fi dulce...mai dulce decât mierea...