Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 15 septembrie 2010

Ultima 100 de metri..


     De unde ştim noi ce semnifica ultimele puncte puse precum pietrele lipsă de la brăţara mamei primită la începutul căsătoriei...de un ştim noi cât mai trebuie să alergăm să ajungem trenul din urmă...un tren care de data această anunţa cu o teamă în fluier că staţiile care urmează nu se mai întorc,nu o să mai avem parte de ele..dar să ne luăm la revedere,adio,ciao de unde ştim?De ce oamenii suferă că nu au avut timp să spună ceva,să mângâie un suflet blând ca un răsărit de soare veşnic prielnic pentru inimile noastre..oare eu pot să prind 100 de metri?oare eu pot să pun frână bruscă şi să o iau de la capăt de unde aş dori eu,fără să accelerez viaţă în ritmul alert cu care am parcurs-o până acum.Sunt atât de multe lucruri pe care aş dori să le fac,însă  piciorul parca  îmi trepidează tremurând pe frână...
       Timpul este scurt,se învârte în cercuri nebune iar azi vântul mă împinge de la spate mai puternic să plec mai departe, şi îmi spune că nu eu sunt cel care poate să facă o schimbare. Dar cerul este senin,suflete pereche sunt desenate cu acuarele pe nori albăstrui ai cerului...sufletul mă împinge să accentuez mersul,  să alerg ,să aceelerez,până la urmă ce am de pierdut?...mă aşez în genunchi,trag aer adânc în piept,îl simţ aşa de puternic,mă ridic şi pornesc,accelerez...dar în ritmul în care mergeam, sute de întrebări începeau a se formă,din cerul senin cu chipuri multicolore,a început să fie altfel de zonă,altfel de sentimente....drumul era din ce în ce mai îngust,iar cerul era negru cu fiecare pas care îl parcurgeam...
      La jumătatea drumului mă opresc,mă aşez uşor pe pământul rece,degetele mângâiau lin bulgării mari, încep uşor să prind elan, dar frica că am încă 100 de metri,forma ţurţuri de gheţă pe corpul meu, clipeam si cand deschideam ochii vedeam in zare stoluri de păsări care aveau şi ele drumul stabilit.În dreaptă mea,era o odaie din chirpici,pe pragul căreia era o bătrână ce parcă se teme,se teme şi ea că e pe ultima 100 de metri.Mă apropii încet, printre rândurile de legume,ce cu trudă a reuşit să le cultive,îmi cer scuze de deranj,iar apoi mă aşez lângă ea.Ore în şir,poveştile au curs pe un rău sincer de lacrimi, iar mesajul acesteia a fost că un suflet de copil, rămâne de copil, iar cerul albastru, rămâne albastru, dorinţele se împlinesc în timp...cu muncă, iar ceea ce cultivi asta o să ai în viaţă, şi asta e valabil şi la felul de gândi şi de forma un comportamt adecvat oriunde ai poposi măcar 1 secundă.M-am ridicat,corpul meu parcă era liniştit,sufletul meu trepida de fericire,iar acesta a mai aruncat pe o frunză de strugure un şir curat de cuvinte care spuneau că 100 de metri sunt atunci când simţi tu şi că oricând te simţi într-un lan de spini,să atingi pământul şi să îţi dai seamă că viaţă este prea scurtă să te gândeşti la ultima 100 de metri.....
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu