Ne pierdem în amintiri,suferim după oameni care nu ne merită,am uitat de apropele nostru,am uitat că există oameni lângă noi,suflete...stele...care suferă la fel ca noi,ne naştem,trăim adolescenta,căutăm un suflet tandru,care să formeze un întreg..găsim,dar din păcate trebuie să păşim mai departe,să ne despărţim de acel suflet pentru a continua,pentru a ne creea viitorul de mult stabilit de părinţii noştrii...dar eu nu...am zis nu....nuu...eu nu renunţ, eu merg mai departe lângă el/ea deşi mă macină faptul că pot mai mult...şi renunţ,se apropie momentul,se aude cum şi ceasul bate mai tare iar inima mea încerca să îi ţină pasul,să bată în ritmul puternic pe care el îl are...încerc să ţin lacrimile în ochii îndureraţi,să nu îi arăt cât mă doare ca trebuie să plec...dar nu reuşesc şi plâng,iar lacrimile se scurg pe obrazul precum petala unui trandafir plin de iubire...un cuvânt suav se desluşeşte din vocabularul colorat..iubescc...iar apoi din nou...iubesccc....apare o simplă întrebare aruncată în umbra unei iubiri.Ce iubeşti?..aşteptăm alt răspuns,dar am primit unul mai bun care a şters natură moartă şi a scos flori multicolore în viaţa mea din nou...am aflat că distanţă nu ucide oameni ci îi formează pentru viitor,am învăţat că dacă eşti departe nu înseamnă că te-am uitat,nu înseamnă că nu te mai iubesc,nu înseamnă că nu te doresc în viaţa mea..am învăţat că iubirea dăinuie în sufletele noastre oriunde şi cu o putere care nici măcar noi înşine nu ştim de ea.
Dar te doresc tot timpul în viaţa mea se aude îndurerat cu o lacrimă ce se usucă pe focul aprins în obrazul ei....am plecat,deşi nu eram cu sufletul împăcat,nu ştiam ce va urma...dar nu m-am uitat în urmă....şi a fost bine...şi am supravieţuit...am luptat cu mori de vânt,am muncit,am căzut...nimeni nu a vrut să mă ridice,dar m-am ridicat şi am mers mai departe,am suferit fără ea,parcă noaptea era mult mai pătrunzătoare,mult mai amară că altă dată,iar durerea mă apasă că am lăsat ceva în urma deşi credeam că aveam puterea să opresc vântul,că aveam puterea să opresc timpul când iubesc....
Au trecut zile,au trecut luni,au trecut ani...am încercat să sun,iubirea în mine avea o putere la fel de mare ca la început,însă la capătul firului vocea mult aşteptată îmi rosteşte că ceva se stinge încet încet....dar nu mai am mult...ştiu că pot să recuperez tot ce am pierdut în ani,şi am să creez tabloul perfect,am să formez un titlu ideal....treceau zilele tot mai greu,priveam lumea cum zâmbeşte,priveam suflete cum se ţineau de mână,aşteptăm momentul tandru.Azi e soare,am ajuns la momentul când trebuie să mă întorc,sufletul plin de trepidaţii îmi inspira încredere,mâinile îmi tremurau pe bară trenului în care m-am urcat..cobor într-o gară mult mai sumbră decât altă dată,s-au schimbat multe de când nu am mai fost...cu sufletul deşi plin de încredere...îndurerat...am păşit spre locul unde sperăm să fie aşa cum am plecat,şi am ajuns..păşesc încet..nu era nici o lumină..dar în capătul curţii,pe leagănul viu colorat o văd...îi văd părul..se întoarce încet,iar braţele care de mult tremurau o îmbrăţişează cu o anumită teamă,dar se schimba când sărutul dulce îmi ating buzele iar vocea îmi şopteşte....”Bine ai venit!””
Acest articol a fost creeat pentru o buna prietena cu mesajul: ""Am invatat"" Pt.Aly.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu